Ne pare rau, vizionarea acestei pagini nu este posibila in Internet Explorer 6, 7.
Pentru a explora continutul citynews.ro, va rugam sa downloadati unul din urmatoarele browsere:
Pentru a beneficia de experienta completa a sitului citynews.ro, va rugam sa downloadati unul din urmatoarele browsere:
Continua pe Citynews.ro
×
inchide
Go to TOP
Marţi, 14 Aug. 2012, 16:03
4
6082

Politică şi camaraderie

Zilele trecute, un prieten bun al meu, îi spune unui alt prieten că useliştii (sau poate pesediştii, asta nu am întrebat) mă urăsc straşnic după bătăliile astea ocazionate de referendumul nostru care ne-a umplut toată vara. Nu am reacţionat nicicum, în fond, de vreo 5 ani nu mai fac politică de partid, nu am fost în vreun sediu, nu am fost la vreo sedinţă, iar în acest război absurd nici măcar nu am publicat vreun sondaj, tocmai pentru că predicţiile erau defavorabile camarazilor mei în privinţa prezenţei prognozate la vot şi ar fi interpretat acest lucru ca fiind cine ştie ce manipulare ascunsă.

politica si camaraderie
Video 2: 
Video 3: 
Video 4: 

În mod normal nu avea cum să mă intereseze prea mult această remarcă deoarece nimeni nu poate vorbi cu toţi useliştii şi apoi nu înţeleg de ce aş fi interesant pentru toţi, de ce să mă bage în seamă. Recent, un amic din Vrancea m-a invitat la o şcoală de vară a tineretului pesedist şi am constatat că nici eu nu-i cunoşteam pe cei din sală, dar nici majoritatea dintre ei nu ştiau cu ce mă ocup şi ce am fost eu pe la partid. Era deja o altă generaţie de tineret, cu alte modele, cu alte teme şi alte aşteptări.

M-am gândit apoi că poate remarca prietenului meu i-a folosit lui, vroia să găsească pe altcineva care este ultimul în pluton, marele neiubit, vroia ca altul să fie, în locul lui, fraierul campingului. Şi dacă asta îi foloseşte, atunci sunt fericit să-i pot servi de reper, de limită unde se termină iubirea partidului pentru colegi. E o formă de camaraderie să poţi să te transformi în ceea ce are nevoie prietenul tău la un moment dat, când este doborât.

Nefăcând politică activă am ieşit, cu siguranţă, din atenţia foştilor colegi, nu am cerut vreodată ceva partidului, vreun consiliu de administraţie, vreo sinecură sau vreo funcţie şi le-am refuzat pe toate care mi-au fost propuse după ce am ieşit practic din circuitul politic. E adevărat că zilele trecute am răspuns la un interviu în care, din aceeaşi camaraderie, spuneam un adevăr micuţ, edulcorat chiar, o remarcă menită să clarifice gestul lui Ioan Rus, preluat de multe multe medii de informare, fiecare după interese.

Cei de la ”Adevărul” titraseră ceva de genul ”Dâncu reaprinde torţa disidenţei”, dar era o găselniţă jurnalistică, eu doar am explicat nişte lucruri pe care le vedeau şi orbii. În ţara asta toata lumea aprinde torţe la televizor, în prime time, dar nimeni nu crede cu adevărat în semificaţia din spatele gestului. A întreţine focul unei credinţe în ţara noastră este un efort prea mare sau chiar inutil, deoarece o minune durează doar trei zile. Nu mi-am propus niciun fel de revenire politică, iar dacă mi-aş propune aşa ceva nu aş face-o de partea adversarilor partidului din care încă mai fac parte.

Dar evenimentul acesta mi-a adus aminte de un moment în care Adrian Năstase mi-a spus cu prietenie şi înţelegere: Dragă Vasile, tu eşti un om foarte inteligent, dar trebuie să-ţi spun că nu te pricepi la politică. O să înveţi şi asta, dar atunci noi vom fi deja în opoziţie. Era prin 2003 şi niciunul dintre noi nu credea că vom ajunge atât de repede în situaţia de a fi expert în politică. Îmi pare rău să recunosc azi, când nici mie şi nici Domniei sale nu ne mai foloseşte la nimic, că fostul şef al PSD a avut dreptate. Adrian Năstase este acum în puşcărie, iar eu sunt membru al societăţii civile care, de câţiva ani, nu înţelege traiectoriile pe care o ia partidul, un fel de ronin care încă visează la un deceniu de social-democraţie care să schimbe traseul întortochiat al României. Nu-mi doresc nimic, îmi doresc să-i sprijin pe prietenii mei cu studiile sociologice pe care le fac, să ajut statul cu studii prospective şi să văd nişte rezultate sociale ale politicii, dincolo de mita electorală şi asfaltări de campanile care dispar după prima ploaie.

Dar trebuie să recunosc că mulţi ani am stat cu frica în sân că ceea ce spus Adrian Năstase va fi aflat de toţi, adică adevărul că nu mă pricep la politică. Cum adică, marele ideolog, propagandistul feroce, manipulatorul ăsta de Goebbels habar n-are cum merg lucrurile şi ce trebuie să facă pentru a rămâne nomenclaturist, să-şi planifice o carieră politică ascendentă, deşi o fac foşti şoferi, sculeri matriţeri care acum ocupă poziţii puternice în statul nostru aflat în contiunua transformare?

Da, dacă oamenii s-ar fi prins, ar fi avut dreptate, în afara camaraderiei şi sensibilităţii mele pentru oameni (cărţile citite nu contează), nu am avut un proiect personal serios pentru politica asta în care, acum, îmi spune un prieten că sunt un fel de oaie neagră a unei turme imaculate. Acest mare secret al meu, azi, m-am hotărât să-l fac public, poate scap de el ca de un mare handicap.

Evident, m-am gândit să-mi explic raţional cum funcţionează relaţia mea cu partidul pentru că zilnic primesc zeci de mailuri sau telefoane de la foştii colegi de guvern, de la pesediştii importanţi şi de la mulţi oameni care sunt simpatizanţi sau membri, pe unii nu i-am vazut niciodată, dar care îmi spun că se simt apropiaţi de mine şi de ideile mele.  Zilnic primesc încurajări sau reproşuri, zilnic adversarii PSD mă înjură sau caută să mă stimuleze, să mă împingă să vorbesc despre viaţa politică.

Recitesc ce am scris pînă acum şi observ că în aceste paragrafe cu care am început acest text am folosit de foarte multe ori cuvântul camaraderie. Nu m-am gândit când am început să scriu aceste rânduri, dar cred că aceasta este esenţa legăturii mele cu politica. Am căutat de mai multe ori motivaţia pentru care particip la batălii politice şi nu am găsit o altă constantă decât relaţii de camaraderie cu cei din echipa mea. Poate unii o să spună că este o tâmpenie şi ar putea avea dreptate, dar, greşit sau nu, aşa am funcţionat eu în politică. Combustia prieteniei şi camaraderiei a fost pentru mine lucrul cel mai important.

Probabil că lucrul acesta se datorează faptului că nu am simţit niciodată adrenalina puterii. Am simţit asta ca un adevărat handicap pentru cineva care a ajuns acolo sus, în vârful politicii. Mi-a fost mereu jenă să particip la băi de mulţime, întotdeauna când vedeam mulţimi aclamatoare mă gândeam la sistemul de aducere a oamenilor acolo. Mă uitam mereu, dincolo de primul rând, peste capul militanţilor şi familiilor lor, şi vedeam mâinile femeilor şi barbaţilor deformate de muncă şi mi se făcea ruşine să stau acolo sus, deasupra lor. Îmi aduceam aminte de mâinile mamei mele care mereu îmi cerea să-i aduc de la oraş o cremă cu glicerină. Avea mâinele atît de bătătorite de muncă şi mereu crăpate încât mi-a spus odată că îi era ruşine să ne mangâie cu asemenea palme care zgârie. Mereu mi s-a părut că politica noastră face prea puţin pentru acei oameni şi mă simţeam ca un impostor la marile manifestaţii politice, mai ales că veneam dintre ei, eram ca şi copiulul lor, nu crescusem în Cartierul Primaverii, unde crescuseră cei mai mulţi dintre colegii mei de pe scenele politice pe care urcam.

Ca vicepreşedinte al partidului am facut tot ce am putut pentru ca să-i ajut pe cei năpăstuiţi sau cei pe care eu consideram că merită, am fost un propovăduitor al descentralizării fără să-mi dau seama că vom eterniza la putere nişte găşti care, mai apoi, au pus mâna pe conducerea partidului. Am spus că trebuie să terminăm cu cei 25 de vicepreşedinţi cu domiciuliul în Bucureşti (şi doar unul din ţară) pentru a aduce oameni din teritoriu la conducere. Acest lucru s-a întâmplat şi primul lucru pe care l-au făcut cei veniţi din provincie a fost să propună eliminarea din echipă. Nu am simţit niciun regret, am făcut ceea ce am gândit şi nu m-am oprit cu militantismul atunci când mă văzusem déjà şef. Cred şi acum că descentralizarea politică reală, alături de cea administrativă, va fi soluţia de revigorare a României, în viitoarea epocă post-baroniană. Am plecat apoi, cu inima împăcată, din funcţiile de la partid şi ziua demisiei a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Dintr-un sentiment de camaraderie am rămas membru de partid pentru că un tânar preşedinte m-a rugat să nu defectez  începutul său de mandat. Dar mi-am spus că niciodată şi pentru nimic în lume nu voi accepta să fiu judecat, votat sau nevotat de oameni pe care îi consider nedemni de a reprezenta stânga românească.

Ca o dovadă a nepriceperii mele la politică este faptul că nu am intrat în politică pentru a împlini un vis personal, nici pentru că eram ideologizat până la măduvă şi aş fi crezut că trebuie să triumfe o lume nouă (nouă, nu vouă, cum zice, glumeţ, un bun prieten), ci din sentimentul priteniei faţă de Ioan Rus. Simţeam că împreună cu el şi cu profesorul meu Vasile Puşcaş am putea face ceva pentru integrarea României in NATO şi UE. Am cunoscut apoi multi oameni pe care azi îi respect, din toate generaţiile partidului, de la Doru Ioan Tărăcilă, la tineri de azi care asteaptă cuminţi pe banca de reserve. Chiar Adrian Năstase ne spusese, la acea vreme, că nu se poate baza pe oamenii pe care-i are la partid şi că este nevoie de un efort comun pentru a urni ţara din ceaţa politică în care vor s-o ţină politicienii primului deceniu de democraţie. Cei mai mulţi nu vor integrarea europeană, le este mai simplu să pescuiască în mlaştina asta, dacă nu veniţi voi, intelectualii care vă credeţi aşa deştepţi, ne-a mai spus atunci Adrian Nastase, în stadiul actual al politicii, ne vom integra statornic în Est, şi chiar asta vor cei mai mulţi dintre cei vechi. Acum îmi dau seama câtă dreptate a avut atunci Adrian Năstase şi, dincolo de termopane sau mătuşi Tamara, îmi confirmă ipoteza că el a fost un politician inteligent încă dinainte de a şti noi cu ce se mănâncă asta. Acum, când România derapează, înţeleg mult mai bine sperietoarea de atunci pe care ne-a fluturat-o fostul preşedinte al PSD. Am rămas patru ani la Palatul Victoria chiar dacă unii dintre tovarăşii mei dezertaseră sau fuseseră împinşi spre alte zone. Niciodată nu o să regret cei patru ani în care nu am scris nicio carte, dar am lucrat mult şi am învăţat foarte multe despre viaţa socială şi politică. Mai multe decat aş fi putut învăţa din tratate sau compendia de sociologie politică sau politologie.

Înafară de a urmări lucrurile în care cred, nu mi-am făcut niciun plan de carieră politică, nu am ştiut ce ar trebui să-mi doresc pentru ca să-mi urmăresc un scop pragmatic. M-am lăsat condus de sentimentul plăcut al camaraderiei, uneori de prietenie, sentiment amplificat de faptul că majoritatea celor care m-au cunoscut în politică şi cărora le-am fost coleg mi-au rămas prieteni. Unii m-au numit ideologul partidului, un lucru cum nu se poate mai onorant, dar eu eram sigur că nu ideologia este hiba noastră, ci lipsa de sensibilitate, electoralismul, folosirea politicii ca mod de producţie, ca substitute de economie, pentru absolut toate partidele din România. Ştiam că ideologia este importantă pentru că ea cuprinde un sistem de valori, iar politica fără valori este moartă, dar vedeam pe zi ce trecea că politica foloseşte tot mai rar referirea la ideologie când este vorba de a stabili repere şi tot mai des când are de justificat ceva post-factum. Îmi convingeam tot mai greu camarazii că nu poţi să te bazezi în politică doar pe ura cultivată zilnic faţă de adversarul politic şi nici pe cultivarea frustrării că, din cauza adversarilor, noi suntem departe de resursele statului.

Din prietenie şi camaraderie  am renunţat să finalizez şi să public o brosură care să însoţească plecarea mea din politică şi care trebuia să se numească ”Scrisoare pentru un tânar de stânga”. Trebuia să vorbesc despre viitor şi trecut şi atunci prietenii mei de la PSD s-a fi supărat, argumentele mele ar fi putut fi folosite împotriva lor în campanile tot mai dese din România şi am renunţat, manuscrisul neterminat încă mă aşteaptă între coperţile negre ale unor caiete, doar puţine fragmente am publicat prin reviste sau pe blogul meu.

În timpul guvernării 2001-2004 colegii de partid m-au rugat să scriu un comunicat în care PSD îl critica pe Voiculescu, prieten intermitent cu conducerea PSD, eu l-am scris şi se împlinesc acum zece ani de când Antenele mă injură constant, cu fiecare ocazie. A doua zi, camarazii mei de atunci nu şi l-au mai asumat, déjà negociaseră probabil, bătuseră palma cu Felix, iar eu rămăsesem de fraier.

Nu am avut un proiect politic personal (agendă personală, cum îi zicea Adrian Năstase) nici atunci când am participat la schimbarea lui Iliescu cu Mircea Geoană. Zeci de oameni ne rugaseră să facem ceva, şefii de organizaţii veneau la Ioan Rus spunând că nu mai pot suporta umilinţa întoarcerii tătucului roşu, că este nevoie de un nou program, unul de reformă, că vechile figuri sunt o frână etc. Nu mă aşteptam ca atâta lume să adere la ideile mele şi am făcut asta cu bucurie. Apoi am văzut cum tovarăşii mei de drum pactizează cu vechii adversari, îi aduc înapoi pe cei vechi, fac sluj şi îşi cer scuze, dar am continuat să sper că într-o zi se vor găsi bărbaţi care să facă o altă politică. Am rămas singur pe baricade când era atacat Mircea Geoană şi nici măcar el singur nu avea curajul să se apere în faţa vechii găşti iliesciene. Am sărit prieteneşte să sprijin un prieten din organizaţia noastră atunci când era atacat de Vanghelie şi de noua politică ce se năştea la umbra democraţiei interne de partid, iar peste vreo 2 ani l-am întalnit pe Vanghelie în biroul bunului meu prieten. 

Am sperat că partidul meu va înţelege, până la urmă, că are nevoie de voci lucide, pentru că lingăi sunt destui la orice partid. La dat limbi, competiţia este acerbă, dar la a spune adevărul este loc cât cuprinde, nimeni nu se înghesuie, toţi spun adevărul doar pe şoptite. Îmi părea şi atunci, cum îmi pare şi azi, de necrezut cum stînga este incapabilă să adune intelectuali în jurul proiectului ei cu atât mai mult cu cât suntem o ţară cu foarte multe probleme şi atâtea nedreptăţi, iar intelectualii nu pot să nu simtă misiunea de a schimba lucrurile. Am stat de multe acolo, la marginea stângii, scriind pe blog sau vorbind la televizor, cu speranţa că pot arăta că nu suntem doar un partid  baroni locali şi căpuşe bugetare.

Nu m-am bucurat niciodată de notorietatea pe care mi-o oferea postura critică, pentru că ştiam că laudele adversarului politic nu sunt sincere. Eram fericit însă chiar şi atunci când militanţi sau oameni simpli îmi făceau semne de încurajare, chiar dacă erau trimise pe furiş. Camaraderia acestora mi-a hrănit speranţa firavă că o nouă generaţie de politicieni (cea a lui Ponta, gândeam eu atunci) va schimba faţa politicii româneşti, nu doar a stângii de pe Dâmboviţa.

Din camaraderie am sărit în apărarea lui Ponta atunci când era atacat, mai mult sau mai discret, din interiorul scenei, o bună vreme fiind singurul care scria sau vorbea la televizor, ceilalţi asteptau probabil semnele lui de recompensă.  Chiar dacă el îmi spunea mereu, mai în glumă mai în serios, că de-abia ţine partidul să nu mă sfâşie eu nu am renunţat nicio clipă să cred că el trebuie sprijinit, măcar pentru faptul că este primul Preşedinte al stângii care nu a fost membru PCR. Ştiam că asta nu este o calitate, dar credeam că se poate construi normalitatea cu oameni din generaţia lui dacă renunţăm la războiul absurd pentru putere. Chiar dacă mulţi din prietenii mei de pe Facebook s-au supărat pe mine, am crezut şi cred că nu putem lăsa un om să fie linşat public chiar dacă a greşit, trebuie să-i dăm mereu măcar încă o şansă.

Camaraderia m-a făcut de multe ori să tac pentru a nu prejudicia şansele partidului meu în competiţia politică. Am tăcut, mi-am muşcat limba, mi-am închis telefonul, convins fiind că poate adevărul meu nu este destul de important sau poate să-i rănească pe colegii mei . Uneori am plecat capul ruşinat de faptul că nu am dosare penale ca şi marii luptători ai partidului care spuneau că aceastea sunt ”cicatrici pe bătrânul trup de militant”. Da, poate că nu luptasem cu armele cu care luptaseră colegii mei, dar acest minus la cazier eram convins că nu însemnă lipsă de implicare şi de credinţă. Sunt convins şi azi că pretenţia dreptei cum că ar fi mai bună nu este decât o iluzie, dar nu cred că trebuie să ne comportăm ca şi drepta în punctele în care ea greşeşte. Un singur lucru nu am putut accepta în toată această perioadă: să devin prost, să-mi pun ochelari de cal sau să mă transform într-un mancurt.

Au trecut 5 ani de când m-am opus în interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului, un proiect care l-a revigorat pe Traian Băsescu şi a adus PSD la (deocamdată)  8 ani de opoziţie, după ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu mă încălzeşte cu nimic, aş fi mai fericit să recunosc public că am greşit pentru că politica noastră este mereu surprinzătoare.

Bun, îmi transmite prietenul meu că mă urăsc nişte uselişti, dar este preţul pentru că, timp de câteva luni, am încercat să-i scap pe prietenii şi camarazii mei de o psihoviroză care inexplicabil a lovit o mare parte din clasa politică: obsesia de a scăpă prin orice mijloace de Traian Băsescu, fără a respecta proceduri, instituţii. Le-am spus că nu va fi prezenţă destulă, deci cvorum, căci migraţia a împrăştiat vreo 2 miloane de români prin lume, fără să-şi schimbe domiciliul. Le-am spus şi că Europa nu va accepta raţionamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecută, când procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi şi nimeni din Europa nu a protestat în apărarea Presedintelui României. Ca şi în 2007 singurul răspuns a fost acela că am simpatii băsiste. Acum mă uit la dezastrul rezultat şi mă aştept să vina delegaţii ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru naţional şi nici nu mai ştiu ce să spun, ce să scriu. Am senzaţia că nimic nu mai urmează şi acum câteva săptămâni am scris ceva ce susţin şi astăzi. Bătălia este una între oameni şi mizele nu sunt instituţionale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viaţă şi pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanţii se vor spăla de sânge şi fecalele primite în faţă, se vor îmbăta în crâşme separate, iar luni o vor lua de la capăt. Luni dimineaţa oamenii vor înjura şi vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriţi în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operaţiune prospectivă.

Recunosc că m-am declarat învins, când am constatat că visele camarazilor mei semănau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum şi aici. Nici o intersecţie, nici o pauză, nici o haltă, imediat la putere. Disperarea era cu atât mai mare cu cât aveam sentimentul că astfel se zădărniceşte un proiect de care România cred că are nevoie, un deceniu de conducere de stânga, care era la doar cateva luni distanţă, cu ocazia alegerilor din toamnă.

Am fost solidar cu tovarăşii mei chiar şi atunci când observam că sunt morţi de teamă, că se opreau la mijlocul drumului, că se întorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seama că societatea i-a fabricat aşa si poate nici nu este nevoie să semănăm cu toţii, unii poate nu îşi pot închipui viaţa de dincolo de politică şi trebuie să le înţelegem micile trădări sau cedări.

Am mai crezut în tot acest timp că stânga trebuie să însemne solidaritate cu cei mulţi şi camaraderie în interiorul proiectului. Poate mai mult decât dreapta care construieşte solidarităţi mai abstracte, stânga are principal capital visul de a schimba,  de a construe, speranţa că umanitatea şi solidaritatea pot trimfa dacă ne unim împotriva cinismului unui capitalism ce poate deveni sălbatic datorită nepăsării noastre sau eşuării statului.

Am învăţat, între timp, că Che Guevarra nu este model decât până la un loc şi că odată ajunşi la putere liderii par să-l prefere pe Fidel Castro, cel care împovărat de legenda prietenului său, l-a trimis pe acesta să moară departe, în pădurile Boliviei. Dar asta nu mă face să nu cred în prietenie şi în toate celelalte idei chiar dacă camaraderia nu a dat întotdeauna rezultatele pe care le aşteptam eu de la ea. Am văzut, uneori, cum camarazii au trădat cauza. Am cunoscut şi am înţeles frica prietenilor mei de a merge mai departe. Am văzut cum liderii partidului săreau peste cuvintele adevărate, cuvintelor pline de viaţă sau emoţie şi pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferând pleava cuvintelor birocratice. M-a întristat să văd cum camarazii mei se grăbesc spre putere şi sunt în stare să fraternizeze cu oricine le poate fi tovarăş de drum pentru o perioadă scurtă, până la cea mai apropiată staţie de postă. Am văzut prieteni care se lăsau ucişi de călăi, dar îşi cereau scuze că nu au gâtul destul de lung pentru ca taietura să fie perfectă şi că s-ar putea sa nu se poata controla în momentul fatal şi s-ar putea să curgă ceva sânge. Toate acestea le-am trăit, le-am înţeles, m-au revoltat, m-au facut să protestez sau să fiu compasional.

Am mulţi prieteni din partid care îmi dau zilnic semne ca sunt alături de mine. Din toată ţara, nu doar din Transilvania, aşa cum s-ar putea crede. Mulţi dintre ei mă împing să revin la politică, să refacem echipele, să spargem zidurile acestei lumi. Mi-e ruşine de ei şi de speranţa lor şi nu pot să le spun tranşant că nu voi mai reveni, deşi asta simt, asta îmi doresc şi aşa va fi. Știu de la Democrit că nimeni nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu şi că istoria nu face paşi înapoi. Un sentiment de camaraderie curată mă blochează şi nu pot să le spun că partidul nu are nevoie de mine, astăzi se caută alte tipuri de politicieni. Mă ascund după cuvinte, de multe ori, şi trag de timp, dar nici nu pot să-i mint la infinit. Poate din această cauză m-am apucat să scriu şi textul acesta prea lung şi poate fără de sens pentru unii.

Toate aceste treceri ale mele prin politică mi-au oferit ceva inestimabil pe care camarazii şi prietenii mei nu l-au putut lua cu ei plecând, cazând sau trădând. Este vorba de sentimentul că doar proiectele colective pot reuşi, iar eşecurile sunt doar faze ale unei călătorii spre căutarea locului în care politica îşi ţine sufletul ascuns. În toţi aceşti ani de speranţe, dezamăgiri, iluzii, utopii, am trăit, am fost viu şi am rezistat tentaţiei fireşti de a participa la sportul naţional al ascunderii cu capul în nisip. Fără speranţe mari, dar cu dezamăgiri care te fac mai realist, cred că politica de camaraderie, bazată pe solidarităţi morale, ar putea schimba într-o zi România. Chiar dacă va fi o schimbare în bine la care nu voi participa, visul meu e că ea se va întâmpla. Da, prieteni, chiar eu am scris acum vreo câteva săptămâni că în România, lupta pentru putere este dominanta vieţii publice. Ea nu se termină niciodată şi nici nu se opreşte nici măcar pentru ca să se adune morţii sau răniţii de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre şi în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toţi gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Dar chiar dacă momentan nu văd ieşirea sunt sigur că ea există şi câţiva bărbaţi care să pornească lupta se mai găsesc în acestă ţară.

Personal, dacă într-o zi voi vedea că nu mai am niciun camarad care să accepte felul meu de a face politică,  atunci voi face ceea ce fac băieţii fără un frate mai mic sau mai mare, îşi construiesc un camarad imaginar. Alături de el voi putea merge mai departe, indiferent de ceea ce se întâmplă în politica noastră, tot mai balcanică, tot mai integrată in Orient, tot mai tristă şi mai ucigătoare de speranţă. La un capătul zilei mă aşteaptă copiii mei, la celălalt sunt tinerii mei studenţi pentru care merită să faci călătoria asta şi să nu accepţi să pierzi, chiar dacă, de multe ori, ai senzaţia că eşti învins. Asta îmi spun în fiecare dimineaţă: trebuie să facem un mic pact între învinşi, cum i-ar zice marele Ernesto Sabato, să ieşim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale. Iubiţi sau neiubiţi de militanţi de stânga, huliţi sau detestaţi de cei de dreapta, mânaţi de proiecte îndrăzneţe sau nepricepuţi la politică, avem nevoie de sentimentul că împreună putem construi o politică mai umană, bazată doar pe valori şi sentimentul cald al camaraderiei.

Voteaza articolul
Nici un vot
Articole din aceeasi categorie
Oraşul care se dezvoltă ameţitor ne creează ameţeli în trafic. Clujul este cu adevărat sub asediu la orele de vârf şi pare că soluţia salvatoare nu mai vine.
23 Mar. 2019
09:00
2
Parafrazarea numelui unui celebru film mi se pare sugestiv pentru emoţia trăită la întâlnirea cu generaţii de elevi şi dascăli de la prima şcoală.
15 Iun. 2018
07:45
1
Știu, serviciul de urgență e gratuit în România.
09 Mai. 2018
10:21
5
Să ne imaginăm următoarea scenă. Băieții de la Arsenal înfulecau fripturi cu cartofi prăjiți când Wenger poposea în Insulă venind din îndepărtata Japonie, prin 1996.
26 Apr. 2018
15:53
1
România este pe ultimul loc în ceea ce priveşte siguranţa drumurilor din Uniunea Europeană.
16 Apr. 2018
10:00
7
Trenul accelerat Timișoara - Iași pleacă în 3 minute de la linia 3. Trenul accelerat Timișoara - Iași pleacă în 3 minute de la linia 3.
02 Apr. 2018
11:14
7

Post new comment

Comentarii

"Iubiţi sau neiubiţi de militanţi de stânga, huliţi sau detestaţi de cei de dreapta, mânaţi de proiecte îndrăzneţe sau nepricepuţi la politică, avem nevoie de sentimentul că împreună putem construi o politică mai umană, bazată doar pe valori şi sentimentul cald al camaraderiei."
Impreuna domnule Dancu.
Dar in politica spuneti domnia voastra. Observ ca vi se adreseaza multi "transilvaneni" care, apreciindu-va, vor independenta, vor republica Transilvania, vor probabil si republica autonoma ...
Linga dv. multi isi gasesc curajul, destinul, menirea unei regionalizari teritoriale, in timp ce dv, va ascundeti sub "...împreună putem construi o politică ..."! Recunosc ca am citit putin din scrierile dv. si ca nu stiu daca vreti sa costruim o Romanie teritoriala impreuna, o Romanie iubita de toti la fel, unde istoricele regiuni sau zone sa fie dominate de sentimente fratesti, de sentimente de apartenenta la acelasi neam. Spuneti si simt ca este adevarat ca vi se adreseaza multi, avind in dv. un semen reper. Oare Romania teritoriala si politica poate fi un reper pentru Dv. dar si pentru transilvaneni, oameni de isprava, insa in prezent rupti din intreg, rupti de istoria neamului, de trairiile inaintasilor? Cine sau ce indeamna la Republica Transilvania?

Dl Dâncu sunteti o persoana cu picioarele pe pamânt cum zicem noi ARDELENI va stimez pentru aceste gândiri ,puse pe o hârtie ân fata tavalugului ce vine din partea SUDISTILOR fara scrupule .
Ei bine ,ieu cum am gindit ,am intrat ân partid n-am facu aproape nimic decât am lipit afisuri ,nu ieu ,am lut doi ***EDITAT***i si am mers cu iei la lpit ,aiesit bine munca me-a de partid .Dupa alegeri m-am trezit pe post de director cu masina si sofer cu toate ca scoala nu prea am dar lumea cum ie proasta âmi zice dl director, eu ma simt ca plutesc pe palmele partidului.
Pot sa va mai spun pe lâga fuctia de directo am de la prosti de toate âncepând de la o casa doua findca am si copii si iei sunt ai mei dar retul de avantaje nu vi le mai spun ca sa nu ma invidiati .
Vedeti dumneavoastra ce poate sa faca soala de partid pe care nici nu am facuto dar o duc foarte bine.
Când punem ântrebarile io tie tu mie ce am dobândit ân viata ,ieu am detoate ca nu am scris nimic ca nu stiam prea multe , iar dumnevoastra ati ramas cu creionul acela rau ân mâna si scrieti mereu lucruri
bune ca doar stiti , ieu care nu prea am carte le-am pus viitorul si sranepotilor pe drumul bogatilor.

Stimate domnule Dancu, imi place sa aud ca pana la urma primeaza educatia primita de cineva care te face sa te feresti de laturile unde te poate manca porcul. Oare bunul simt este pe cale sa dispara sau sa reapara? Inteleg ca prostia este asociativa si inteligenta este disociativa, dar este momentul in care toti cei care suntem disociati unii de altii sa ne calcam pe greata fata de ce inconjoara si asemenea unui bun gospodar sa curatam si cotetul asta in care suntem obligati sa traim de balega si alte mizerii. Nu se poate ca animalele sa aiba mai multe drepturi decat oamenii si mai ales niciodata nu trebuie sa ne conduca. Este vremea sa ne lepadam de non participare si sa ne apucam de curatenie. Regulile sunt simple: tot ce trebuie sa facem este sa tinem seama de bunul simt al fiecaruia

Domnule Dancu, sunt ardeleanca, simpatizez cu dreapta, insa discursul dumneavoastra este serios, sincer,liber, si sanatos.Intotdeauna cand imi formez o opinie politica analizez oamenii, nu directia declarata, pentru ca directia nu poate fi decat una....Inainte, pentru o tara linistita si sigura.
Stanga romaneasca va avea credibilitate cand acel domn Ion va pleca definitiv si nu reactiva.Este singurul om politic din Romania care are toata desconsideratia, antipatia, dispretul si nu-i prea mult spus ura mea.
Sper sa reusiti sa adunati in jurul dumneavoastra cativa oameni cu idealuri si nu cu ambitii si sa formati o stanga credibila, pentru un echilibru sanatos.

Adaugă comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Filtered words will be replaced with the filtered version of the word.
  • Taguri HTML permiseŞ <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență vor fi șterse.

Comentarii

01 Jan. 1970
02:00
01 Jan. 1970
02:00
01 Jan. 1970
02:00
Inchide